Seniorul Halford a comis-o din nou, așa cum știe el să o facă de mai bine de jumătate de secol. Pentru a treia oară în România, britanicii Judas Priest și-au trasat chirurgical heavy metalul printre inimile fanilor, ca la o premieră de show optzecist. Fără prea multe cuvinte între acte trupa s-a desprins detașat de alte prestații rock ale verii, beneficiind aici și de susținerea spectaculoasă din deschidere a celor de la The Dead Daisies.
Am văzut la Arenele Romane cea mai mare populație de rockeri adunată acolo după perioada grea a restricțiilor. Oameni pentru care așteptarea celor doi ani a semănat cu o revanșă în fața flagelului. Și este cert că doar un astfel de rock i-a scos din casă, pentru că erau acolo fani pe care în mod obișnuit nu îi zărești pe la showurile post relaxare. Fără prea multe garduri, oamenii s-au putut bucura în voie de muzică, au putut circula destul de bine între zona de food și cea de teren, au avut acces aproape de scenă și de vitrina cu băuturi prețuite la valoare occidentală. Pline au fost și flancurile tribunelor, păzite de stewarzi mai ceva ca lojele all inclusive ale stadioanelor. Pe scurt, condițiile au fost românești, dar mult mai bune decât la precedentul Judas (2018, Romexpo).
https://youtu.be/Kq9nH9ZJ_QI
Am intrat la concert fix pe pauza lăsată de cei de la Amalgama și am avut timp suficient să mă poziționez într-o zonă cu vizibilitate bună spre scenă. Turismul rock și-a făcut iar simțită prezența la București, Parcul Carol era cosmopolit lingvistic încă de pe la prânz. Asta e un semn bun, că existăm pe harta rock europeană. Am fost fascinat de prezența scenică a lui Glenn Hughes pe ”scândura” Arenelor. O trupă cosmopolită, cu o puternică identitate muzicală chiar dacă unele compoziții au venit în biblioteca lor ca o avalanșă greu de explicat, uneori și din cauza mobilitații alerte a instrumentiștilor în anturajul formației. Foarte spectaculoase mi s-au părut tobele tăiate cu perfecțiunea unui feliator mecanic de americanul Brian Tichy. Așa a fost aproximativ o oră și cred că un viitor show The Dead Daisies ar trezi interes românesc chiar și cu o reprezentație exclusivă.
Judas Priest și-a modelat traseul către public după bunul plac
Pus pe rock, Judas a intrat în scenă ca la propria petrecere având publicul încălzit cam pentru orice armonie ar fi urmat și cu un travaliu uimitor al lui Rob Halford. La cei aproape 71 de ani omul este… incredibil!
Într-un decor industrial și păstrând cam toți parametrii scenariului stadard de show, englezii au făcut “ravagii” heavy printre fani. De la One Shot At Glory, piesă care lovește greu și după mai bine de trei decenii de la lansare, nici nu știu cum s-a trecut în Lightning Strike, atât de cursiv și familiar a devenit pentru urechi mesajului Priest. Au urmat You’ve Got Another Thing Comin și Freewheel Burning. Dacă ai fi fost într-o mașină, încercând să salvezi fiecare picătură dintr-un pahar cu bere, cel mai probabil pe Turbo Lover acrobația ta ar fi eșuat. Și tot așa mi-am petrecut timpul, cu ochii lipiți de scenă, de la Hell Patrol, The Sentinel și până la Victim Of Changes. La un moment dat luminile s-au stins și singurul rămas cu definiție cât de cât vizibilă a fost Scott Travis care a pus mâna pe un microfon și s-a adresat publicului:
“Bucurock, Romania, ce faceți astă seară? Mai avem un singur cântec pentru voi, poate trei, dar de voi depinde ce vreți să auziți!”.
Câteva gesturi spre fanii din primul rând și rafala clasicului Painkiller a decimat amintirile primelor acorduri auzite în copilărie, provocând unitar urale. Delir, fresnelurile scenei bat cu spoturi colorate pe Rob Halford, iar solistul își instigă cu vocea subțire colegii de trupă la un show rock total. Chiar dacă nu mai ține notele ca în prima tinerețe Rob a degajat atâta energie încât nimeni nu ar crede că suntem în vara lui 2022.
https://youtu.be/acC_5eX7lwY
Hard’n’heavy, speed și rock’n’roll. Când lumea părea pregătită de încă măcar o jumătate de oră de muzică, Breaking The Law și Living After Midnight au tras cortina peste o noapte panaceu, una care se anunța așa încă de acum trei ani.
Poate că a fost scurt, dar a fost intens, parțial am avut aceeași impresie, puțin frustrantă, ca la ultimul Slayer. Puține cuvinte pentru fani și mult mai mult mesaj creativ degajat prin muzică. Însă poate că asta e, până la urmă, definiția titanilor rock. Așa ar trebui ei explicați într-un manual încă nescris al istoriilor prezentului: “… vorba multă, sărăcia rockului!”. Personal aș (re)primi oricând, cu bucurie, o astfel de experiență… fără cuvinte.
Rock’N’FoodⒸ2022
