Am ascultat cel mai recent Megadeth și concluziile rapide ar fi următoarele. Albumul este un Mustaine veritabil, dar destul de departe calitativ de elogiile acordate de presă și fani. Răsunetul este dat mai mult de clivajul Megadeth/Metallica și de promovarea agresivă sub eticheta deja mucegăită în industrie, a retragerii iminente din scenă.
Și totuși, muzica de pe “al 17-lea” (un titlu inventat:) este perfect recognoscibilă. Poate și un copil de 5 ani să spună… „Megadeth!”, după doar un minut de audiție.
Asta este și un semn bun, de stabilitate și nedeviere de la traseu. Însă, în multe cazuri, după ce parcurgi hiturile, ciclicitatea poate părea obositoare. Dave Mustaine rămâne un maestru al solo-urilor elaborate și duce Megadeth pe niște culmi sonore care separă foarte bine muzica nouă de ceea ce poate face un veteran experimentat cu chitara lui. Un mare bravo din punctul asta de vedere și recunosc: aici am ascultat cu plăcere niște trasee melodice pe care le întâlnești din ce în ce mai rar în muzica zilelor noastre. Necosmetizate, fără plastic digital, AI sau polish exagerat de studio. Mustaine le cântă lejer și la pupitru, și pe scenă. Este un chitarist bun și nu demonstrează asta doar acum. Shred-urile lui nu sunt de tip Van Halen, dar tehnica este o veritabilă școală.
Dacă ne apropiem de lirică, aici Megadeth nu a excelat niciodată la profunzimea mesajului cântat. Ori s-a înscris în linia caracteristică genului și vremurilor, ori a deviat pe câmpuri umbrite de vanitatea lui Mustaine și războaiele lui personale. Pe noua opera Megadeth șovăie. Sentimentele contradictorii sar de la o emoție la alta. De la mărturisire, la revolta – si de la răzbunare la căință.
Dar ce ar fi o legendă fără imperfecțiuni?
“Al 17-lea” este departe de a fi impecabil, însă închide perfect un traseu. Chiar și așa, nu cred că Megadeth se va retrage. Sunt 40 de ani în spate, cu multe suișuri și coborâșuri. Dave a trecut printr-o boală teribilă și a supraviețuit, și în numele creației lui. Boala l-a afectat, a rămas în continuare cu sechele și i s-au adâncit resentimentele după concedierea din Metallica. Pe album, cumva, le cântă numele băieților cunoscuți în Los Angeles, dar în loc să fie un tribut, devine o revendicare tăioasă.
Cert este că fără plecarea lui Dave din Metallica, muzica ne-ar fi lipsit acum de un mare dar. Cu minte de copil, Mustaine nu pare să fi înțeles ce i s-a întâmplat minunat în ultimii 40 de ani. Un paradox orbitor? Poate.
Dar să lăsăm asta în seama lui Dave Mustaine și să ne bucurăm de o realitate care a născut, totuși, o legendă… Megadeth. De pe album eu am luat ca reper polemic “Hey, God!”.
Audiție plăcută!
NRM©️2026
